Era cam 6 dimineața când a aterizat avionul în Amsterdam, pe Schiphol, într-o zi de octombrie 2008. În pantaloni scurți, tricou și sandale, cu rucsacul în spate, între două zboruri dinspre Nairobi, Kenya către acasă, după 3 luni de lucrat în Africa, alergam direct către magazinul Montblanc pe care speram să îl găsesc deschis. Știam că au un exemplar din seria limitată Marlene Dietrich. Îl căutasem prin toate magazinele online, aproape că-l și cumpărasem dacă nu m-ar fi anunțat unul dintre comercianți că nu mi se acceptă cardul românesc, iar banii au stat blocați aproape o lună…
Am intrat în magazin, vânzătoarea avea deja un client. Am întrebat dacă au ediția limitată dorită. M-a măsurat neîncrezătoare din priviri și a aruncat un “da” semi-convins. Am rugat-o să mi-l arate. S-a scuzat oarecum că nu e decât cu peniță medie. L-a scos din ambalajul impresionant, l-am văzut și am zis scurt că îl iau. I s-au luminat ochii, mi-a pus din partea casei un set de rezerve cu cerneală, m-a întrebat dacă mi-l împachetează de cadou, am spus nu, și asta a fost. 660 de euro. Primul stilou cumpărat de mine, drept recompensă pentru deplasarea de un trimestru în Kenya la un job internațional. E până în prezent cel mai scump stilou din colecția personală.
Mai bine de două luni am învârtit toate imaginile cu acest stilou pe care le găseam online. A fost primul Montblanc care mi-a căzut cu tronc. Toate celelalte, care erau de obicei rollerball-uri, pe care le văzusem atârnate la buzunarul hainei celor care știau că simbolul alb incrustat pe capac le va ridica puțin cota în întâlnirile de afaceri, erau conforme cu standardele corporatiste: stilou negru simplu, cu accesorii aurii. Cu acesta însă era altă poveste: visam la el, la forma lui specifică, de siluetă suplă, în frac fest. Știam că e împodobit cu perle naturale, că are un safir în clipul care imită cravata din celebra ținută a lui Marlene Dietrich din filmul Îngerul Albastru. Pe stilou e trecută și semnătura ei. Capacul se închide perfect în poziția în care striațiile ornamentale se aliniază.
E un stilou greu, dar e elegant. Are penița fină, dimensiune mică, deși este vizibilă în totalitate, cu o secțiunea delicată, care mi-a plăcut mult, pentru că se potrivește cu mâna mea. Nu semăna cu nimic din ce văzusem până atunci și trebuia să fie al meu.
L-am asociat cumva mereu în pereche cu ediția limiatată Greta Garbo – stilou cu capac perlat, diafan, feminin, cu forme rotunde, pline, în timp ce Montblanc-ul Marlene Dietrich este hotărât, feminin-masculin, cu alură mai dură, mai robust. Ambele fac parte din colecția dedicată muzelor: Marylin Monroe (2017), Princesse Grace de Monaco (2011), Ingrid Bergman (2009), Marlene Dietrich (2007), Greta Garbo (2005). Dar ediția Marlene Dietrich are singura secțiunea transversală trapezoidală, în opoziție cu formele delicate ale celorlalte trei, căci ea era cea îmbrăcată în pantaloni și sacou.
Stiloul se comportă și el ca o divă, are toane uneori. Scrie pe cele mai multe tipuri de hârtie, dar se întâmplă ca pe unele mai lucioase să și “patineze” puțin. E posibil ca penița de la stiloul meu chiar să aibă nevoie de o ușoară ajustare. Penița medie din aur de 18k lasă o urmă generoasă de cerneală, fluxul este bun, dimensiunea liniei se încadrează în standardele europene. Evident că pe o hârtie obișnuită, linia va fi ceva mai groasă.
Ca să te așterni la scris cu Marlene Dietrich în companie, deșurubezi capacul, ceea ce imprimă deja un ritm aparte, un tabiet. Ai timp să admiri lacul negru, să îi vezi semnătura, să simți textura stiloului, răceala suprafeței lucioase, să învârți formele asimetrice si elipsoidale care se îmbină perfect. Nu ai cum să nu ți-o imaginezi pe actrița simbol, dezinvoltă și semeața, care a impus standarde noi apariției feminine din anii aceia, cum zâmbește ușor ironic, conștientă de efectul ei. Același efect garantat pe care îl va avea vederea acestui stilou asupra oricărui privitor.