E o prelungire firească a mâinii caligrafului de mai bine de 2000 de ani: pana de pasăre a devenit – pare-se după unele surse că încă de prin sec.II BC când au fost scrise Manuscrisele de la Marea Moartă – companion de nădejde în efortul de a așeza semnele care să ne deslușească și păstreze gândurile. I-au trebuit însă niște sute bune de ani până să ia locul stilusului sau calamusului – bețișorul de trestie sau bambus taiat pentru scris – a așteptat momentul în care două materiale de origine animală – pana și pergamentul – s-au întâlnit în combinația care avea să scrie la propriu istoria lumii – dintre multe documente, Magna Carta in anul 1215 și Declarația de Independență a Statelor Unite în 1776 au fost scrise cu pana. Și azi, în mileniul III digital, pe masa de lucru a Curții Supreme a Statelor Unite se așază zilnic 20 de pene de gâscă pregătite pentru scris.

În anii Evului Mediu timpuriu pana de pasăre s-a instaurat ca instrument de scris predominant, cum altfel, când era ușor “ca pana” (sic!) și urma forma firească a mâinii caligrafului, lăsând liber ochiului spațiul de scriere tocmai datorită curbei sale. Chiar dacă scribii foloseau mâna dreaptă sau cea stângă la scris, penele de curcan, gâscă, lebădă sau chiar cioară, șoim ori bufnită (pentru desene cu linii fine) satisfăceau și aceste cerințe, aripile lor aveau câte 5 pene bune de a fi folosite, pe care le puteau oferi de câte 3-4 ori pe an. Și nu oricum, ci pregătite după un ritual păstrat până și astăzi de către caligrafii importanți ai zilelor noastre, care îi reafirmă penei de scris supremația între instrumentele caligrafice. 

Reprezentările romanțioase arată caligraful aplecat asupra mesei de scris, unde pe un pergament îngălbenit și cu colțurile întoarse aleargă o pană falnică, plină de barbule frumos ordonate ca în penajul original al păsării donatoare. Pentru a scrie bine, insă, trebuie înlăturate exact simbolurile mândriei steagului, rămânând rahisul (axul principal, tulpina) dezgolit și calamusul (vârful rahisului penei) gata pentru a fi tăiat pentru scris. Înmuiate în apă, întârite în foc, mai exact în nisip fierbinte, după ce li s-a golit miezul, penele sunt tăiate după o schemă exactă, în mai multe planuri, care le vor conferi proprietățile imbatabile în ale scrisului. Principiul capilarității funcționează după ce se execută despicătura longitudinală, care va lăsa cerneala să ajungă din rezervorul natural al penei pe hârtie, la contactul cu aceasta. Un briceag special (“pen-knife” cândva dedicat doar pregătirii penelor pentru scris) taie cu precizie și definește bizoul, muchia cu care pana va scrie. La final, caligraful ține ușor între degete un ax dezgolit al penei, care face corp comun cu mâna sa, instrument care prin aspect nu impresionează cu nimic, dar cu un vârf pregătit cu măiestrie cu care de fapt va așterne frumusețea semnelor.

O săptămână, atât poate rezista o pană bună la scrieri zilnice. Și cum o pană are doar o dimensiune a varfului pregătită, e nevoie de multe pene pentru a acoperi o lucrare cu multiple tipuri de scriere. Așa se face că într-o vreme, în Marea Britanie se importau anual 27 de milioane de pene pentru scris. Și tot așa se face că a fost nevoie de o soluție mai eficientă și mai rezistentă în timp, care să ofere un plus de productivitate, căci încărcătura de cerneală a penei putea “duce” maximum 2-3 cuvinte. 

La începutul secolului XIX se înlocuiește pana cu primul condei de oțel, și prima mașină industrială de montaj este elaborată de John Mitchell în Cartierul Bijuteriilor din Birmingham, făcând din acest oraș centrul cel mai important pentru producerea penițelor pentru următorii 140 de ani. Pe la jumătatea aceluiași secol, penițele de oțel se instauraseră deja ca noi instrumente de scris în cancelarii. Iar până la final de secol XIX producătorii din Birmingham ajunseseră să exporte câte 500 de milioane de penițe anual. Practic în întreaga lume se scria cu aceste penițe.

Penițele de oțel schimbau abordarea asupra scrisului. Dacă penele ajutau la execuția literelor cu contrast dat de lățimea bizoului, contrastul literelor în cazul celor scrise cu penițele de oțel provenea din flexibilitatea acestora și posibilitatea de a varia grosimea liniei prin apăsare, imitând scrisul de pe plăcile de alamă ale gravorilor, cei care au inspirat noul model de scriere cursivă din cancelarii.

Cursivitatea scrisului impunea și găsirea unor instrumente care să mențină ritmul și viteza, ideal să fie portabile, așa că tocurile care trebuia să fie în permanență înmuiate în călimări își arătau limitele. Încă din secolele XVII-XVIII s-au găsit diverse metode, care mai de care mai inovatoare, pentru tocuri cu rezervoare. Abia secolul XX aduce stiloul în prim plan, dupa ce în prealabil Lewis E. Waterman patentează în 1884 stilourile cu cartuș cu cerneală incorporată, deschizând o nouă eră în producția de masă a stilourilor de acest tip.

Penițele care să acompanieze aceste stilouri evoluează în tandem, materiale prețioase iau locul oțelului. Cernelurile din gală de stejar, corosive, sunt înlocuite și ele de cerneluri care trebuie să fie prietenoase cu interiorul stilourilor și care să curgă fluent prin penițele fine atașate. Acestea își modifică și forma, nu mai sunt atât de vizibile, nu mai păstrează aspectul de pană la vedere, ci, dimpotrivă, devin ascunse în materialul stiloului. Se diversifică și formele, vârfurile au diverse dimensiuni pentru a lăsa urme diferite pe hârtie: extra fine, fine, medii, groase, italice, flexibile, elastice. Abia spre final de secol XX nostalgia pentru trecut reînvie, aspectul vintage fiind iar la căutare. Se reeditează modele vechi, penițele redevin iar vizibile, un element important nu doar în procesul scrierii, dar și în impresia și impactul pe care instrumentul îl lasă asupra posesorului sau privitorilor. 

Secolul XXI arată o revigorare a interesului pentru instrumentele de scris tradițional. Fie că este doar o manifestare a statutului social, fie este o nevoie reală pentru cei care încă aleg să scrie de mână, ambele cazuri sunt motive suficiente pentru un avânt cunoscut de producătorii de stilouri și de penițe. Reînvierea plăcerii scrierii cursive, cu penițe flexibile sau a scrisului caligrafic de inspirație istorică, ce reclamă utilizarea penițelor late, ne prilejuiește etalarea unui arsenal impresionant de instrumente și de forme și tipuri de penițe. E drept că încă suntem departe de anii în care se produceau sute de modele de penițe și de stilouri de către un singur producător.

Cu toate acestea, multe dintre marile lucrări de caligrafie de astăzi se execută tot cu pene de pasăre, unele tot pe pergament, cu pigmenți sau cerneluri ce respectă rețetele tradiționale, istorice. Pentru că nu se pot șterge prea ușor urmele adânci lăsate pe foaia istoriei, precum cele impregnate cu cerneala ferogalică în pergament, de cele aproape 2 milenii de scriere cu pana de pasăre.